18 iunie 2015
Badea
Toaderi și generalii
De-a lungul activității mele de
peste 46 de ani în învățământ am colaborat foarte bine cu badea Toaderi Hrib,
întemeietorul muzeului ”Toaderi Hrib și Magdalina” din comuna Arbore. Aș putea
spune chiar că oficializarea acestui muzeu în anul 1970 se datorează și mie ,
care i-am scris cererea către comitetul de cultură al județului, prin care
solicita aprobare să-și expună colecția în public. În plus, etichetarea
obiectelor din muzeu, în limbile română și franceză s-a făcut de către mine.
Aprobarea pentru etichetare a obținut-o domnul Ioan Bivoleanu, pe atunci
răspundea de școlile din comuna Arbore, și de doamna profesoară de franceză
Carmen Postolache, care , la rugămintea mea, dar în timpul activității sale din
vacanța de vară, le-a tradus în limba franceză. Scrierea lor în cele două limbi
a căzut în sarcina mea, ca și imprimarea pe casetă a prezentării muzeului. În
plus, am fost martor, datorită prezenței mele destul de dese la sfat cu badea
Toaderi. Astfel am asistat la multe întâmplări, unele comice și altele chiar
dramatice.
Într-o zi de vară, foarte devreme, era ceva după ora șase
dimineața, a sunat telefonul. De la celălalt capăt al firului vorbea badea
Toaderi foarte precipitat. M-am gândit la ce e mai rău, pentru că soția sa era
bolnavă.
-Ce s-a-ntâplat bade Toaderi ? l-am întrebat eu alarmat
-Nu s-a-ntâmplat nimic, dar s-ar putea să se întâmple.
-Cum așa ? Lămurește-mă !
-De-aseară mă frământă vestea ce-am primit-o Mi-au dat
telefon de la județ, nu știu de unde, pentru că n-am întrebat, că azi vin la
mine niște militari cu grade mari. Mi-au spus să nu pregătesc nimic, doar să le
prezint muzeul cu amănuntul.
-Bine, bine, i-am spus eu răsuflând ușurat. Dar acest lucru
nu vă este greu pentru c-ați făcut prezentarea muzeului și a obiectelor atâtor
zeci de mii de vizitatori. În plus, ați primit chiar și miniștri, care-au fost
mulțumiți de ceea ce le-ați spus și arătat.
-Dar n-am primit niciodată așa un telefon și să vină
militari cu grade așa de mari.-
-Stai liniștit că vin și eu imediat la muzeu.
Cum
intrasem în vacanță, aveam timp berechet. M-am suit repede pe bicicleta mea,
mașină de lux, și-am plecat la muzeu. El
nu-mi precizase ora la care veneau ei, dar mie nu-mi plăcea să fiu așteptat.
Mai ales că nu-mi dăunau câteva minute în plus de discuții cu el.
L-am găsit
în aceeași ținută de sărbătoare. Trebuie știut că el își aștepta vizitatorii,
chiar dacă nu-și anunțaseră sosirea la muzeu, într-un costum popular simplu de
tot, ca pentru bătrâni, cu nelipsita lui bondiță, la el de simplă, dar cu casetofonul
în bandulieră, gata pentru a-i da drumul.
Mi-aduc
aminte că, așteptând oaspeții, am stat de vorbă până la orele 9,30. Cam pe la
fără un sfert zece, au oprit în fața muzeului două mașini, din care au coborât
patru bărbați înalți, cu corp atletic, tunși scurt și cu costume la fel. Au
salutat politicos și-au spus că ei însoțesc delegația, fără să dea alte
detalii. Au spus doar că delegația va sosi într-un sfert de oră. S-au răspândit
prin casă, s-au uitat prin curte , în livadă, au întrebat cine suntem noi și ce
căutăm aici, au verificat în bucătărie, unde s-nu s-au putut înțelege cu lelea
Magdalina. Săraca, ea era surdă de la război.
Exact la
orele 10 fix au oprit în uliță câteva mașini, din care au coborât 12 militari.
Am rămas uimit pentru că pe epoleți aveau cel puțin o stea de general. Cu ei
mai erau încă 6 tineri însoțitori. În fața lor venea un general cu două stele,
român, căruia, de emoție nu i-am reținut numele, care-a spus că el conduce
delegația Tratatului de le Varșovia. Li s-a recomandat să viziteze biserica de
la Arbore, veche de câteva secole, monument istoric aflat sub egida UNESCO, și
acest muzeu.
Pe fețele
vizitatorilor am citit că erau impresionați de statura moșului și de costumul
său.
Badea
Toaderi le-a mulțumit că s-au gândit să-i viziteze și ”muzăul” său și
i-a invitat să-l prezinte cu tot ce are în el.
M-a impresionat faptul că i s-au pus
multe întrebări, la care moșul le-a răspuns detaliat, cum îi plăcea lui, pentru
câteva obiecte prezentând adevărate
istorii. Am uitat să spun că l-a întrebat pe generalul român cât timp
au. I s-a răspuns că au destul. Au avut răbdarea să asculte toate explicațiile,
arătându-se chiar interesați de unele obiecte, mai ales de ulcioarele egiptene,
de măseaua de ”dinastradont” ( mamut), cum o botezase moșul și de scările de la
șeaua haiducului Darie.
După ce-au făcut turul muzeului și-au
ascultat cu răbdare explicațiile moșului, traduse bineînțeles de interpretul
care însoțea delegația,generalul român a
mulțumit și a vrut să-și ia rămas bun.
-Dacă aveți puțin răbdare, aș dori să
vă mai arăt ceva important pentru noi, românii, le-a spus moșul.
-Avem răbdare și vă ascultăm, i-a
răspuns generalul.
-Atunci
veniți cu toții încoace.(Între timp ieșiseră câțiva generali în tindă).
Eu
, pur și simplu, am înlemnit. Știindu-i firea voluntară și spiritul liber, mă
așteptam ca badea Toaderi să spună ceva ieșit din comun, de care noi nu
vorbisem. Și-așa a și fost.
În
partea de răsărit a casei mari, în colțul de sud-est, avea un dulap mare, cu
două uși. Nu știam ce vrea , pentru că le arătase conținutul lui și le vorbise,
e drept sumar, de hărțile de le ușile lui interioare.
-Vă rog să fiți atenți la aceste
hărți, le-a spus moșul, trecând cu arătătorul peste toate .Iată, prima hartă
este a imperiului lui Burebista, apoi a lui Decebal…. și-așa până în zilele
noastre. Acum am ajuns să fim o națiune răspândită în trei țări: România,
Republica Moldova și Republica Ucraina. Nu mai pun la socoteală și județele din
sudul țării. Bineînțeles, că moșul a arătat pe fiecare hartă cât se întindea pământul
românesc și unde-i sunt acum hotarele.
Eu eram ca sedat în continuare
,pentru că nu puteam anticipa reacția oaspeților. Cred că, vorba țăranului,
dacă eram înțepat atunci, din corpul meu nu s-au fi prelins nicio picătură de
sânge.
După
ce-a terminat de spus totul, badea Toaderi a pus tacticos arătătorul pe masa
din dreapta lui,s-a întors încet spre generalul român, a întins ambele mâini
spre el și, cu glas tremurat i-a spus:
Tovarășe general,m eu am spus ce-aveam
pe suflet. Acum puteți porunci să mi se pună cătușele.
A trecut o fracțiune de secundă, dar mie mi s-a
părut un an. Generalul a făcut cam o jumătate de pas în față, spre badea
Toaderi, i-a cuprins capul între palme, l-a aplecat spre el și l-a sărutat pe
frunte . Cu glas, mie mi s-a părut că
era tremurat, i-a spus:
-Bade Toadere, ai vorbit foarte
frumos, din adâncul sufletului dumitale. Și noi credem așa, dar, spre deosebire
de dvs, nu putem spune așa ceva.
Nici acum nu cred că translatorul,
care ar fi fost un bun român, a tradus totul. Dar, după ce generalul român l-a
sărutat pe frunte, toți generalii au aplaudat și, fiecare trecând prin fața
moșului, a dat mâna cu el, i-a strâns-o bărbătește și i s-au înclinat, cu mâna
la cozoroc. Nu știu de ce, dar am avut impresia că ei salută un șef de stat.
Iar badea Toaderi parcă și-a îndreptat trupul mai tare, a devenit mai dârz,
arătând un stejar care se îndrepta după ce trecuse printr-o mare furtună.”
-
va continua-
Text
și foto:prof. Gh.Dolinski
Notă: Povestirea
de mai sus face parte din viitoarea carte cu titlul ”La gura sobei cu
badea Toaderi Hrib”, în curs de apariție. Acum se apropie două mari
sărbători pentru noi:
22
iunie, badea Toaderi ar fi împlinit 118 ani
30
iunie, se împlinesc 25 de ani de la trecerea lui în eternitate.
Stelian Gruia
Era
în primele zile de primăvară ale anului 1933. După cum spune
vorba populară: ”April priește și belește”, așa s-a
întâmplat și atunci. Era o vreme câinoasă, să nu scoți nici
mâța din casă, așa cum mărtirisise și mama sa. În acea zi,
într-o casă de ulița școlii de pe Clit, a văzut lumina zilei
Stelian Gruia, fiul lui Gheorghe și Paulina Iațentiuc.
Stelian-
Gruia era al doilea copil din cei patru pe care-I avusese familia
Iațentiuc.Căci familia sa era de origine ucraineană, părinții
stabilindu-se în Arbore, după ce plecaseră din comuna Clit, vecină
cu Arbore, la acea dată fiind comună independentă. De-abia în
anul l964 comuna Clit a fost înglobată în comuna Arbore. Stelian-
Gruia a renunțat, nu se știe din care motive , la numele de
familie, purtând numai numele de Stelian Gruia. Nici el n-a
mărturisit nimănui de ce a renunțat la numele de familie.
Frații
lui se numeau Dumitru, Constantin și Ovidiu.
Tatăl
său era de meserie fierar, dar și un vânător pasionat. Am putea
spune că el a fost acela care a format tagma vânătorilor din
Arbore. El era un om deosebit, muncitor, onest, vorbitor de limba
română, dar nu prea corect. Întotdeauna întindea o mână de
ajutor celui care i-l cerea.
Mama
sa a terminat în tinerețe școala de moașe, meserie pe care a
practicat-o până la o vârstă foarte înaintată. Împreună cu
Albeoaia, o femeie din Cutul de Jos, au adus pe lume toți copiii din
Arbore până prin anii 55, când s-a înființat și casa de naștere
din Arbore. Ținea foarte mult ca toți copiii ei să învețe carte,
lucru pe care l-a și înfăptuit.
Prin
corectitudine exemplară în relațiile cu oamenii și prin modul în
care și-au făcut meseria, părinții săi și-au obținut un statut
social privilegiat în comunitatea săteasvcă arboreană. În acest
spirit și-au educat și copiii. O mențiune este strict necesară:
deși erau de etnie ucraineană și-n casă se vorbea această limbă,
toți copiii lor știau correct limba română.
Stelic
( pentru c-așa îl strigau părinții) era un copil cu mare dragoste
de carte, ordonat, disciplinat,respectuos, după cum mi-au relatat
foști colegi de școală de-ai săi, vecini, rude, prieteni. Tocmai
de aceea, la îndemnul învățătoarei lui, Stelică a fost dat la
școală mai departe. După terminarea școlii primare din
sat,nefiind gimnaziu în sat, a fost dat la gimnaziul de la Liceul de
băieți din Rădăuți, unde a terminat cursurile gimnaziale. A
urmat apoi cursurile Liceului Comercial din Suceava, pe care l-a
absolvit în anul l952.
După
terminarea liceului s-a înscris la Universitatea București,
Facultatea de Filologie, ale cărei cursuri le-a urmat între anii
l952- 1955, transferându-se apoi, ca bursier, la Universitatea
”Taras Șevcenko” din Kiev, unde a învățat doi ani.
Pe
Lidia, soția sa, a cunoscut-o în timpul unei excursii pe care a
făcut-o în Caucaz, împreună cu colegii săi. În anul 1957 s-a
căsătorit cu ea, pe care a adus-o în
România. Era de profesie fizician.
Aproxinativ
doi ani a lucrat la ziarul ”Zori noi”, acualmente cu numele de
”Crai nou”, iar apoi este chemat ca asistent la catedra de limbi
slave a Universității București.
Și-a
susuținut examenele pentru a obține titlul de doctor în filologie,
pe care l-a și obținut. În anul 1975 a tipărit un curs de istoria
limbii ucrainene. Activează în învățământul superior până la
trecerea sa la cele veșnice în 16 octombrie 1996., mult prea de
timpuriu.
Activitatea
sa literară s-a concretizat în domeniul prozei scurte, a poeziei, a
romanului și a traducerii.
A
început să compună versuri încă de pe băncile liceului, versuri
nepublicate, dar păstrate în arhiva sa personală. Unele dintre
acestea, perfecționate, le-a pus în cărți mai târziu.
Volumele
de nuvele și povestiri au fost:
-1964-
Roata norocului;
-1968-
Sâmbăta morților;
-1973-
Ciobanul și cireșul sălbatic;
Volumele
de poezie au fost:
-1958-
Eminescu în versuri ucrainene;
-1971-
Străfunduri;
-1974-Dume;
-1975-Balada
locului. Poezie ucraineană din România;
-1977-
Baladele Arborei;
-1979-
Nord.
-1991-Măgărușul
năzdrăvan ( poezii pentru copii).
La
acestea se adaugă în anul 1993 volumul ”Nebănuitul vers al
Lunii”, o antologie de versuri din lirica universală, în care
prezintă poezii ale poeților din 17 țări sovietice.
Romanele
sale au fost:
-1983-
Calul Negru;
-1986- Un
om, o viață;
-1995-Poet
pe Golgota Basarabiei ( roman închinat lui Grigore Vieru);
-1995-Prințul
Constantin.
Se poate
observa cu ușurință că scrie romane destul de târziu, probabil
după ce-și face ucenicia literară scriind nuvele și povestiri.
Romanele le-a scris la maturitate.
Versurile
din ”Baladele Arborei” și ”Nord” sunt de manieră
tradițională, își extrag substanța din același spațiu
predilect al autorului, Bucovina”, spațiu la care autorul revine
mereu cu nostalgie. În primul volum menționat autorul închină
douăzeci și două de balade satului său natal, Arbore, dar și
unor personalități din comună, de care el se simte foarte legat:
moș Toader Hrib, ciobanul, haiducul sau, pur și simplu, unor
locuri din acest areal. ș.a.
Trebuie
să precizăm că autorul s-a format într-o perioadă destul de
grea: după dezastrul lăsat de al doilea război mondial, reforma în
învățământul românesc și colectivizarea. Au fost evenimente
cruciale din viața autorului, care au lăsat urme destul de adânci
în personalitatea sa artistic.
Romanul
” Un an , o viață” se constituie într-o monografie complexă a
satului bucovinean. În roman el utilizează graiul local, nume vechi
de persoane, puține mai uzitate astăzi, la fel ca și poreclele și
toponimia locală. Acestea se întregesc cu prezentarea obiceiurilor,
a tradițiilor,locale, cu superstițiile, gastronomia țărănească
și chiar cu vrăjile care se practicau în sat. Dar, atunci când
fixează locul acțiunii, utilizează denumiri fictive. Dar, cine a
trăit în sat, le localizează cu precizie. Remarcabil este modul în
care prezintă psihologia țărănească, dovadă c-a cunoscut-o
îndeaproape și-a studiat-o temeinic.
În
romanul ”Calul negru” autorul propune un simbol al morții, pe
care personajele o simt mai mereu în preajmă și, uneori, chiar
reușesc s-o evite.
Acțiunea
romanului este plasată în anul 1946, an în care avea să se abată
asupra țărănimii o nouă ordine socială, căreia îi vor cădea
victimă chiar și unii intelectuali prezentați în carte.
Stelian
Gruia, prin conformația sa intelectuală, dragostea față de
ținuturile natale, față de oameni și de țară, de obiceiurile și
tradițiile strămoșești, a fost un model demn de urmat pentru cei
care l-au cunoscut sau vor veni după dânsul. La fel cum
activitatea sa la catedra universitară a fost un model de muncă
demn de urmat. Iar numele și renumele său mai departe rămân să
le ducem noi, cei care l-am cunoscut și prețuit, pentru că nu mai
trăiește nimeni din familia sa, iar Lidia, distinsa sa soție, s-a
mutat în Ucraina, la rudele sale.
Ascris
cu respect și admirație prietenul său
prof. Gh.Dolinski
In cautarea stramosilor
Verificarea autenticitatii documentelor
Doamna Rodica Puia, din Targu Mures,
descendenta a Hatmanului Luca Arbure
impreuna cu sotul ei, Carol Puia
Familia Puia
O poza la plecare
ARBORE-
nume cu puternice rezonanţe în istorie, nume care aminteşte de una din
cele mai glorioase epoci din zbuciumata istorie a Moldovei şi a
întregului neam românesc, epoca celui care a fost supranumit,pe bună
dreptate, după faptele sale „ soarele Moldovei şi apărătorul creştinătăţii”, domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Construcţia acestei biserici , conform documentelor vremii, a început la data de 2 aprilie 1502 şi cea mai
elocventă dovadă este inscripţia finalizat la 29 august a aceluiaşi an.
Credem că nu s-ar fi putut finaliza construcţia într-un timp aşa de
scurt. Este foarte sigur , deşi nu se menţionează în documente, că
hatmanul Arbure a avut şi sprijinul domnitorului. Cea de deasupra uşii
de intrare în biserică. Ea spune: „ Cu voia Tatălui şi cu ajutorul
Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, în zilele blagocestivului şi de
Christos iubitorului Domn Io Ştefan Voevod, prin mila lui Dumnezeu,
Gospodar al ţărei moldoveneşti, pan Luca
Arbure, pârcălabul Neamţului, a binevoit cu buna sa avere şi cu
cinstită şi luminată inimă şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sprijinul
Domnului său, a început şi a făcut acest hram în numele tăerei capului
cinstitului şi slăvitului proroc şi înainte mergător şi botezător Ioan
şi s-a început în anul 7o1o ( 1502) în luna aprilie 2 , şi s-a săvârşit
în acelaşi an, în august 29 “.
Construcţia acestei biserici , conform documentelor vremii, a început la data de 2 aprilie 1502 şi cea mai
elocventă dovadă este inscripţia finalizat la 29 august a aceluiaşi an.
Credem că nu s-ar fi putut finaliza construcţia într-un timp aşa de
scurt. Este foarte sigur , deşi nu se menţionează în documente, că
hatmanul Arbure a avut şi sprijinul domnitorului. Cea de deasupra uşii
de intrare în biserică. Ea spune: „ Cu voia Tatălui şi cu ajutorul
Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, în zilele blagocestivului şi de
Christos iubitorului Domn Io Ştefan Voevod, prin mila lui Dumnezeu,
Gospodar al ţărei moldoveneşti, pan Luca
Arbure, pârcălabul Neamţului, a binevoit cu buna sa avere şi cu
cinstită şi luminată inimă şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sprijinul
Domnului său, a început şi a făcut acest hram în numele tăerei capului
cinstitului şi slăvitului proroc şi înainte mergător şi botezător Ioan
şi s-a început în anul 7o1o ( 1502) în luna aprilie 2 , şi s-a săvârşit
în acelaşi an, în august 29 “.
